Turn the page

I feel like I reached another end of the road. Another chapter is closing. I feel like I have to chose the people I want to come with me in this new thing rising up. It could be another turning point in my life, a place where I sit, thinking of what happened before, thinking of what I've done right or wrong, thinking why I've done those things, thinking I have to chose some people. Who stayed with me? Who's going to come with me? Who's going to be left behind? Who left me? Who's going to leave me?

I always believed in myself more others believed in me. I always believed in myself more than I believed in others. I was my first option. Maybe is time to be alone, maybe is time to run again, maybe is time to make new friends, maybe is time to find new places. I am my first option. It has been almost an year since I felt myself again. I fucking missed it. 
There are sleepless nights, like this one, when nothing seems right, and you feel trapped. No one likes you, or no one loves or cares or whatever, even your little sister, who supposed to be your little angel, the only one pure and innocent left in your miserable family but you realized this just now, too late, when she already knows things. You mistreat her, being selfish, not caring too much, and she flew away. You are afraid you're going to lose her if you go, because she doesn't care too much about your presence, but you feel you have to go. You never stay in one place, whether to escape from something left behind, or to try new, different things, new people and new memories. When you find yourself looking back at where you came from, you move further away from that point in your life. Some would say this is cold blood, heartless actions, but you don't care and go anyway. Now you're blaming yourself for letting her down, you wanted to be her saviour, her hero, but you failed. You fucking idiot!! You always do this, promising yourself you'll stay, but no, you're always running away. 
Love is the ultimate friendship. It always starts with some kind of magic, with physical or mental attraction, with rejection or even hatred. Eventually all this will fade away, and people tend to leave, but you'll end up with the one who stayed. That's how it works. That's why you're lonely, because you run. That's why no one will ever love you like you want. You know there is a hole in your soul that your parents never filled it up, and you're trying to fill it with other people's love, but it never works, it's never enough, because you're filling the wrong place. When you're going to learn this? Tomorrow? Next year? Never???

There are sleepless nights, like this one, in the place you're waiting to go, where you've lost your way. And then you feel her scent. You're losing yourself in shit, and you feel her scent, her apple scent!! You're breathing her name. You're having flashbacks from a period, the only period, you loved and cared for someone, other than yourself. You remember her spooning you, and felt the safest place in the universe, in her arms. There was nothing in the world that you ever wanted more than to never feel the falling apart. You've been told that time heals all wounds, but the scars that she gave you, you never want to lose.

But here you are, on the road again, here you are, ready to take off, and never look back. Fading into the fucking black, to the unknown. Will they going to follow you? Just go and see...

Pain

I'm just a man who has his wife by one hand, the world in the other hand. sitting with our feet in some pink sand. But no, I don't have a home, I'm forever roaming the world. It's the only part that I figured out. The rest is just fading away. I'm like a flame slowly consuming in the wind of love, flickering every time I fall for someone. I'm so full of love that I can barely stand. Terrible, overwhelming and consuming love. Who the fuck will accept this? Especially who the fuck needs this? Her? No way!! Another? Hard to believe!! The secret of true love is the balance between quality and quantity in both ways, receiving and giving. In my life I had received too much of nothing and I was giving too much of everything.

Usually I don't chase girls, they chase me. and that's because I don't know how to behave in that situation. Too needy, too friendly and too fucking stupid. That's me when I'm not me. The end is always the same. Why am I falling for someone every time I get the slightest attention? Because I'm too fucking stupid. Every fucking time!!!
That's when I want to disappear. Running away from all this shit and do the same thing all over again. Meeting good people, interesting people, making new friends, and disappointing them in the end. All the time I say I'm running towards my dream, but I don't know what dream I'm talking about. Still going ahead, to neverland, waiting for a miracle. They say that a miracle will come only once in a lifetime. I think I had mine, and I blew it. Four short fucking months. The best period of my life, my love peak, and I blew it. I know those moments won't come back. I know she's not coming back. I'm craving for another miracle like that, which came from nowhere. I want another hit like that, but who's crazy enough to do that? Who's going to risk that, these days? Yeah, I hope, but...
It's never enough, I'm dying every night, and when I wake up is worse. The memories of yesterday are haunting the shit out of me. When do I fucking learn? I go over those conversations, those messages, going into a hole with no end, wishing I wasn't me. The pain strikes me in the guts. No one can hear my screams, always filled with dreams that never come true...

Tears of solitude

"You're unhappy. You're isolated. You think you're the cause of this unhappiness and are unworthy of affection so you've few friends. You lost something you think very important. Your lover, your faith, your family, or all three. You blame yourself for this, so it makes you neurotic, and you don't sleep and don't eat anything healthy anyway. You used to take care of your appearance, but you've lost interest in that, so you avoid mirrors. Sunlight bothers you, so you avoid that too, about which you're guilty because you think it's unhealthy and even immoral not to like the sun. You're not a man of convention or you wouldn't be here, but you like to pretend you are so people don't notice you. But you sometimes like that as well, and can dress to draw the eye. But then you think the women who look at you are fools, or worse, to be taken in by such an obvious outward show. So, instead you're drawn to dark, complicated, impossible and innocent women, assuring your own unhappiness and isolation because, after all, you're happiest alone. But not even then because you can't stop thinking about what you've lost, again, for which you blame yourself. So the cycle goes on, the snake eating its own tail." 

Tocmai ce realizasem ca nu mai aveam niciun ban de taxi sa merg acasa. In mijlocul iernii, pe un frig napraznic, dupa vreo 5 beri, eu stateam ca stalpii in statia de taxi. Era trecut demult de ora la care a fost ultimul autobuz. Cu ceva alcool clocotindu-mi in vene, am decis sa merg pe jos acasa ca un zmeu ce sunt. Un drum de vreo doua ore. Fuck it, ce putea sa se intample? Mi-am pus castile in urechi si dus am fost.

Prima data cand am vazut-o, ceva m-a lovit: par auriu, niste ochi negri patrunzatori, buze carnoase, si un corp finut tras prin inel, ascuns sub o tinuta de vara tarzie. Miscarile fundului ei tineau vara pe loc. Radea cu pofta la glume, avea un zambet scurt si gingas care taia ca un ferastrau in scoarta sufletului meu. Avea un simt al umorului spectaculos, asemanator infatisarii ei. Seductia n-a dat roade, asa ca m-am axat pe tactici verbale. Am vorbit cu ea cateva luni. Simteam cum se stinge chestia ca o candela lasata in bataia vantului. Nu voiam sa se stinga, dar vorbeam din ce in ce mai rar. Ma intrebam daca nu cumva faceam ceva gresit, ma simteam inutil, respins, cu stima de sine scazuta. Unul din efectele alcoolului consta in a fi mult mai sensibil cand te simti la pamant, accentuand emotiile. Eram la jumatatea drumului, a trebuit sa ma opresc langa o cladire si sa izbucnesc in lacrimi. Era un plans tacut, lacrimile curgand siroaie pe obraji. Nu era vina ei pentru reactia asta, pur si simplu se umpluse paharul si acum dadea pe afara. Nu mai plansesem de mult timp, iar emotiile si starea erau prea puternice sa ma mai abtin. Nu era nimeni pe strada, nici macar o masina, toata planeta parca se prabusise intr-un abis in jurul meu. Cu greu m-am urnit din loc sa-mi continui drumul spre casa, Tocmai ce ma descarcasem intr-un mod atipic mie. Pana acasa am mai suspinat de cateva ori, Incepusem sa simt frustrare si nervozitate si imi puneam intrebari. De ce gandesc prea mult? De ce nu ma las purtat de val? De ce? De ce? De ce? 

Cand am ajuns la camin, am intrat tiptil in camera. Era goala, uitasem ca colegul de camera plecase. Era o caldura in camera ca-n desertul Atacama, a trebuit sa deschid fereastra sa pot respira ca lumea. M-am schimbat, am stins lumina si m-am trantit in pat. Nici vorba sa pot adormi. Ma uitam in jur si priveam tavanul. Liniste totala ca-n sufletul meu. Singur, Singuratic. Fara niciun dram de noroc, dar cu atat de multe de oferit. De ce eu? Toata viata mea a fost o lectie continua? Pentru ce lectie? Cu ce am gresit? Rasuna camera de la atatea intrebari silentioase.

"I've been low and sedentary, unwilling to go outside. Sunk into a kind of unhealthy lethargy, sunk into something like my own sadness. Thus, my prospects seemed only a long, dark corridor without an end. I have done things in my life for reasons that seemed right and even moral in their violent immorality."

Suicidal

Inca suspinam cand ne-am pus amandoi in pat. Am mai stat jumatate de ora nemiscat. Ea era cu spatele la mine si cu fata la perete. Habar nu am ce gandea in momentele alea. Oare statea cu ochii deschisi, uitandu-se in gol inspre perete? Oare voia sa se razgandeasca? Suspina incet si eu nu puteam sa fac nimic decat sa asist la o moarte sinistra, moartea iubirii noastre. De obicei ea adormea prima. Acum am stat si am asteptat pana a adormit. I-a luat ceva timp. Stiam ca o rodea si pe ea. Dupa ce a adormit, m-am ridicat si m-am pus in sezut, privind-o cum doarme, cum respira. Urmaream liniile parului ei valvoi care i se prelingea pe fata. Luna era la ultimul patrar, adica se vedea numai pe jumatate, parca era ca un facut ca in noaptea aia o jumatate dintr-un intreg sa se stinga. M-am dus pana la bucatarie sa beau un pahar cu apa. Cand am revenit, ea statea in aceeasi pozitie. M-am bagat sub patura, m-am apropiat de ea si am strans-o in brate cat sa nu se trezeasca. Nu-mi amintesc cat am tinut-o asa, dar stiu ca am inchis ochii. Simteam cum mi se goleste sufletul. I-am dat drumul intr-un final, am deschis ochii, si am sarutat-o pe obraz. M-am intors pe partea mea si cred ca am adormit.

A trebuit sa ne trezim devreme. Era bezna afara. Avea microbuz la 6 si jumatate. Am luat primul autobuz care ducea spre autogara. Nu cred ca am scos niciunul niciun cuvant aproape tot drumul, pur si simplu ne holbam unul la altul. imi amintesc ca am facut o gluma si a zambit. Nimic nu se compara in momentul ala cu ea zambindu-mi. Stiam ca avea sa fie ultima noapte si ultima zi in care o vad din ipostaza de iubiti. Cand am ajuns la autogara, microbuzul nu venise, asa ca am asteptat afara pe o banca. Era o zi de vineri, februarie, senin, frig. Nu mai retin ce am vorbit, dar ceea ce imi amintesc e ca am vrut s-o sarut exact in momentul cand microbuzul parca in autogara. N-am reusit. Asteptam sa-mi zica ca s-a razgandit, dar a fost in zadar. Tot ce imi ramasese era sa sper, dar nu s-a intamplat. Am ajutat-o sa-si puna valiza in portbagaj. A urcat in microbuz si mi-a spus ca revine sa mai stea cu mine pana inainte de plecare. Simteam cum genunchii imi cedeaza de emotii. Am ramas ferm pana a revenit. Nu am mai rezistat si am sarutat-o. Nu s-a opus. Probabil si ea stia ca ala va fi ultimul sarut al nostru. A fost un sarut al mortii, ucigator de viitor. Avea lacrimi in ochi; nu am putut sa ma abtin si i-am spus cele doua cuvinte. Cred ca mi-a raspuns cu glas incet, indreptandu-se spre microbuz. 

La 6:31 microbuzul pleca din autogara. O vedeam uitandu-se pe geam dupa mine. Mi-as fi dorit sa stiu ce simtea in momentele alea, voiam sa stiu ce e in sufletul ei bland, asta pentru ca eu nu mai simteam nimic, totul era un vid, nici lacrmi n-am putut sa vars. Afara inca era bezna, cer instelat si frig ca in sufletul meu. Nu stiu cum am ajuns acasa, pentru ca mergeam din inertie si datorita faptului ca stiam ca trebuia sa merg la munca peste cateva ore. Am deschis usa camerei mele, m-am uitat inspre pat, m-am uitat inspre geam, afara se crapa de ziua. Cred ca asa se simt sinucigasii cand isi pun capat zilelor. Un sentiment de nimicnicie. M-am trantit in pat pe locul unde ea dormise. Mirosul ei si al parului ei de la samponul de mar, se impregnasera in asternuturi si perna. Am adormit instant si m-am trezit chiar cat sa nu intarzii la munca.

Totul era in ceata cand m-am trezit, Nu-mi amintesc aproape deloc cum a fost ziua sau cum a fost la munca, Nici nu stiu cum am putut sa ma duc. Apucasem sa ne trimitem cateva mesaje s-o intreb daca a ajuns acasa. Mi-a raspuns sec ca da. A fost ultimul mesaj din ziua aia. Cea mai naspa zi din viata mea; a fost ziua in care mi-am pierdut o mare parte din suflet, dar am castigat un prieten. Aveam sa-mi dau seama de asta mult mai tarziu...

Just a note about faith...

She was fucking right when she told me to pay attention to the signs, to look after clues, or to believe in destiny. We all know that moment when we feel something is truly done, or gone for good. That's destiny, something is ending, and something else is starting. It happened to me recently. Until then I didn't believe in faith or destiny, or I didn't acknowledge it. Maybe I didn't want to. 

That day I found a clue, it was a different Sunday, a sunny one. I went to the "family" dinner, and came back home, Usually if she post something, it's first in my news feed. When I saw that picture, I knew exactly what hit me. I was standing there, staring at the picture, hoping to be a nightmare. I had to go to wash my face, because it was too fucking intense, all in silence. I ignored her for a few days after that. Faith has its irony and the next day I got my dream job. Like I said, something ends, something else is starting. Maybe I lost her for good, but I got what I wanted for years.

The next weeks were awful. Every lovely picture, every beautiful smile and every cute word were arrows pointed towards me, but she was happy. she was excited, and that was all that mattered to me. I enjoyed seeing her so joyful, making big plans in her mind, just being herself after a long long time.

Not only those weeks, but I think I'm always forgiving her for everything, even when she is taking me for granted. I just can't forget her, I don't know why. I never stopped thinking about her since I first spoke with her, Never. Maybe it counts for something, somewhere, somehow.

I just want her to know that if she ever changes her mind, she knows exactly where to find me... 

Deja-vu

"Stii ce sa zici, cand sa zici, cum sa zici. Si ai cate-o expresie faciala pentru fiecare chestie zisa. Imi place asta de innebunesc. Mi-ai intrat pe sub piele in prima saptamana in care am vorbit cum nu a mai facut-o nimeni...Dar ciudat este, dupa cum ti-am mai zis, ca din prima saptamana am zis da. Vreau omul asta. Am crezut ca nu am nicio sansa.  Dar am citit undeva ca si doar 1% daca stii ca e posibil sa poti avea o persoana, spera. Si asta am facut. Am sperat ca poate si tu ma vezi altfel. Poate si eu insemn ceva pentru tine;...si ai facut sprint spre inima mea. Cu fiecare secunda te-am placut mai mult si mai mult. Nu mi s-a intamplat fata de nimeni sa simt ceva atat de repede si atat de intens. Stiu ca esti in gandul meu de dimineata pana seara. Si mai stiu ca ma faci sa cred. Sa cred in mine. Sa cred in planurile si visurile pe care le am. Ma schimbi. Dar nu in rau. Ma faci sa cresc. Ma faci sa fiu multumita ca sunt asa. Ma faci sa ma simt frumoasa fara sa ma machiez si sa ma imbrac in nu stiu ce. Esti atat de special si important pentru mine cum inca nu cred ca ai idee. "

Paragraful pare desprins din antichitate, pare o picatura de iubire dintr-un ocean de razboaie sangeroase relatate in epopeile lui Homer. Par a fi cuvintele unei zeite care-si striga durerea in tacere, satula de atatea batalii duse cu ea insisi, in cautarea marii iubiri, zeita care in sfarsit si-a gasit fericirea, care s-a eliberat din ghearele nesigurantei. A fugit prea mult timp prin intuneric, plangand moartea inimii sale, dar care si-a gasit curajul sa lase totul in urma. 

Deja au trecut cativa ani buni pe care ti i-ai petrecut in perioada asta a vietii, perioada in care ai crezut dintotdeauna ca totul va fi roz si fermecator, plina de dragoste si fericire. Dar nimic nu e precum ti-ai imaginat. Ai din ce in ce mai multe responsabilitati si fara un lucru care sa te defineasca. Tu doar existi momentan, pentru tine o zi trece un pic mai bine decat precedenta, chiar si alea in care nici nu poti sa te trezesti din pat. In timp ce tu faci toate astea, cea mai buna prietena a ta se marita, iar prietenii tai apropiati au copii sau cariere de succes.

Sunt sigur ca ti-ai petrecut cateva seri de weekenduri prin baruri, cluburi,  cautand sa fii agatata sau sa agati, dar nici asta nu e de ajuns, nu-ti ajuta viata sa devina completa. Singuratatea e patura ta favorita, te tine de cald in spatiul tau confortabil. Dar chiar si asa te gandesti tot timpul ce e gresit cu tine, sau de ce nu poti iubi pe nimeni.

Si pui mana pe telefon sa dai sau sa astepti un mesaj sau apel din partea aluia care te face sa te simti draguta, care ar putea sa te faca sa te simti importanta. In felul asta te acapareaza nevoia, nevoia de a fi acceptata asa cum esti, nevoia de a fi apreciata la adevarata ta valoare si nevoia de a te simti iubita. Sunt asa de puternice nevoile astea incat te fac sa-ti pierzi luciditatea pentru doar cateva minute de flatare. Dar nici minutele astea nu-s destule, pentru ca vrei din ce in ce mai mult. Din nou crezi ca ai facut o greseala si din nou renunti la tot, retragandu-te in cochilia ta.

Cat timp esti acolo, nu te opri nicio clipa din a visa in continuare la ceea ce vrei. Nu intotdeauna vei ajunge sa faci tot ce visezi, dar nu te opri. Sunt atatea lucruri care au ramas sa le faci. Vor fi o gramada de oameni pe care o sa-i intalnesti, atatea locuri de vizitat. Nu te pierde in tine, nu-ti irosi gandurile pe idealuri. Trebuie sa faci lucrurile simple, sa-ti iei inima in dinti si sa te opresti din a le amana de pe o zi pe alta. Fa-le acum, asuma-ti riscuri pentru tine. Meriti sa te trezesti dimineata cu un zambet, sa-ti faci amintiti care mai de care, sa poti povesti si altora. Sa fii cea mai buna mama de pe planeta.

Hun, you'll be alright, just breath. 

Broken thoughts

It's that time again. Yeah, it's full moon. I'm watching it right now. It's so beautiful, so round, so bright, it's like magic. Surrounded by darkness, little flickering stars, trying to send me a cosmic message. I think they are trying to cheer me up, because I feel like shit, worthless. Like a fucking useless dog shit. A dog shit picked up and thrown into the trash can. I think everybody knows this feeling. I think everyone knows how is to love someone and not getting the same thing in return. When I met her I thought I had found the person I was going to spend the rest of my life with. I was done. All the girls, all the bars, pubs or clubs, all the family issues, were poof gone. Who the fuck knew or cared? I was done. But tonight I'm not gonna write about her. It's not her night. I'm gonna write about my thoughts and feelings, some fucking random soul fragments. So now you think I'm broken? Come and fix me then, I'm no quitter. 

Rejection feels different for everybody. There are a lot of emotions involved. Some say you have to use objective judgement. I don't think that even exists. It's bullshit. Judgement is subjective. Everyone is entitled to an opinion and a reaction. My reaction to rejection starts with denial."She can't reject me. I'm too good". Slightly arrogant, and that's because I have a kaleidoscopic mind. It never stops. When I realize what's happening, there is pain. This thing actually hurts. It fucking hurts. It feels like you lost the most precious thing. I didn't do anything, I just sat there in that misery. 

The next thing that comes is disappointment, losing the self esteem. That's the moment when I self sabotage myself. Feeling worthless, powerless, I didn't expect her to leave. Now the real shit starts. Anger is coming and it's a fucking mess. In my imagination I smash everything. Nothing gets away. If I have hope, that means I have expectations. Nothing makes it worse than the thought of how you imagined it supposed to be. There's denial again, because of the hope. I can't give up on her, I can't let her go. There's always this voice in the back my head saying maybe now it's the time, maybe now the stars will align for you two and there will be this magic moment where everything will be just fine again. I don't expect her to have some kind of a epiphany, and I don't care if she's fucking someone else, it's just, when I see her looking at someone like she used to look at me, I fucking hate that, and it hurts again like hell. 

I think that's jealousy. Maybe it's something wrong with me. The anger fades away, but the frustration stays. There's nothing I can do. Eventually I accept this, bud the sadness remains. It's like a huge balloon, where nothing can touch me. I'm locking myself in there, speaking to no one.

There's also distance, which allows me to do more, and allows us to be quiet, but that's even worse. Not speaking to her is worse than speaking to her about other guys. I don't know how the fuck that happens. I hate that I'm not there, near her, I believe that being there would change something in the right direction. Ah, the fucking hope again.

It all ends by thinking about the truth. When we were together, we were invincible or something. I know that I live by the moment, but when it comes to her, I want all the moments, I want a future. Above all, there is love. I love her, man, in the most truthful way. Love is or ain't. "I'm not interested in being original, I'm interested in being true." said someone, and that's how I am. I feel the love for her, I feel it in all my body, in every cell, otherwise I won't be writing this...

Gone girl 2

"-Da, 15, cam mult. Nu mi-ai raspuns cum mai esti." Se vedea cum persistenta mea nu prea ii convine. Avea ceva si nu stiam ce.

"-Sunt bine."

Dupa ce mi-a raspuns, am observat cum s-a intors spre multimea de copii. Cauta ceva cu privirea, cu o doza de ingrijorare, dar a revenit la mine:

"-Te-am vazut stand pe banca de pe partea cealalta a pietei. Ti-am recunoscut felul tau arogant de a sta pe o banca, adica pe mijlocul bancii, cu mainile pe spatar, si a trebuit sa ma aproprii, sa-mi confirm gandurile. Tu cum esti? Ca din cate vad nici tu nu prea ai imbatranit, si te-ai ales si cu cateva tatuaje, astea vizibile.

-Multumesc pentru compliment. Hai sa mergem la o terasa undeva, sa ne bucuram de duminica asta stralucitoare si sa povestim. Ce zici?"  A trebuit sa fiu direct, ca numai asa scoteam de la ea anumite chestii.  Unul din copii cade jucandu-se si incepu sa planga. O vad din nou cum se intoarce repede inspre locul unde se jucau acei copii. Mintea imi spunea sa ma uit si eu. Erau vreo 6 copii, 4 baietei si 2 fetite. Niciunul nu avea mai mult de 6 ani. Incepeam sa ma gandesc ca o fi vreo nepoata sau vreun nepot, pentru ca ea avea frate.

"-Theeeea, vino pana la mine!" Una dintre fetite incepu sa alerge inspre noi, plangand. "Ce s-a intamplat, scumpa mea? De ce ai cazut?" Eu asistam calm la toata discutia. "M-a impins baiatul ala in albastru, mami" raspunse cea mica printre lacrimi si suspine. Cand am auzit cuvantul mami, am incremenit; desi mi-a trecut prin cap varianta asta, chiar nu ma asteptam sa fie adevarat, si mi se parea ciudat ca gandeam asa, totusi in 15 ani se pot intampla multe.

"-Nu-i nimic, puiule, oricum plecam imediat acasa. Scuze pentru ca te-am ignorat un pic, ea e Thea, fiica mea de 6 ani. Thea, domnul e un vechi prieten, spune-i buna.

-Buna!

-Buna Thea, ce nume frumos ai!! Esti bine? Te-ai lovit?

-Sunt bine, multumesc" Era atat de politicoasa. Ii revenise buna dispozitie de dinainte si zambea. Avea acelasi zambet scurt ca al mamei. Pentru o clipa am crezut ca m-am indragostit pentru a doua oara de acelasi zambet. Avea ochii verzi, parul inchis la culoare si carliontat. She was so fucking beautiful. Stiam de unde mostenea frumusetea. 

"-Trebuie sa recunosc ca nu ma asteptam la momentul asta, nici macar la dimineata asta. Mi-ati facut ziua si mai frumoasa decat era. Lasa-ma te rog sa va duc undeva." N-am vazut-o atatia ani, si nu voiam sa ma las, pentru ca nu stiam cand mai aveam ocazia.

"-Noi trebuie sa plecam acasa. Ne-am facut plimbarea de duminica.

-Va asteapta tati?" Am vazut instantaneu cum s-a schimbat la fata cand am intrebat-o; de la normalitate la furie in doar o fractiune de secunda.

"-Nu!!! Acum chiar mergem acasa" O lua pe cea mica in brate, si am observat ca avea verigheta pe deget. Asta m-a facut si mai intrigat:

"-Stai un pic. Imi cer scuze ca am fost poate un pic indiscret, dar ne-am intalnit asa...intamplator, in orasul unde ne-am nascut, dupa atatia ani de tacere. Nu ti se pare un semn? Chiar tu imi spuneai, cu insistenta unui copil, sa cred in semne si destin. Asta e un semn!! De cand ai scos primele cuvinte am vazut ca ceva e in neregula cu tine. Stii ca imi dau seama instant de astea. Poti sa-mi spui. Sunt tot eu, nu m-am schimbat. Lasa rigiditatea.

-Semn pentru ce?

-Sa reluam prietenia de unde am lasat-o!

-Bine, dar nu mai mult de o ora, pentru ca trebuie sa mancam, ca imediat e pranzul." O priveam in ochi si nu puteam sa ma gandesc decat la faptul ca devenise o mama extraordinara. Felul cum o tinea pe cea mica in brate, protejand-o, vorbele calde cu care a reusit sa o calmeze aproape imediat, ma emotionau aproape de lacrimi.

"-Bine, atunci mergem la mine si gatesc eu ceva bun.

-Gatesti??

-Gatesc si mai bine decat ultima oara cand ti-am gatit.

-Atunci am gatit amandoi, nu numai tu!!

-Ia uite cine isi aminteste.

-Cum sa nu. Dar la tine?? Tu nu ai pe cineva?? Scuze daca pun intrebari stupide.

-Nu-i nimic. Nu, nu am pe nimeni, nu am reusit sa pun verigheta pe deget ca tine. Nu am gasit femeia aceea nici in ziua de azi...Dar povestim mai tarziu daca vrei sa auzi. Asa facem? La mine si mancam?

-Ok."

Ne-am urcat in masina si-am plecat. Am ajuns la casa destul de repede, nici nu era asa departe. Cerul albastru se imbina cu verdele copaciilor si sunetul verii. Ne-am dus in gradina din spate la un foisor instalat special pentru zile ca asta. I-am zis ca revin in jumatate de ora cu mancarea, dar n-a putut sa astepte si a venit sa ma asiste in bucatarie. Putea s-o vada si cea mica jucandu-se in gradina. 

"-De data asta fac singur, nu vreau sa ma ajuti.

-Cum vrei tu. Am venit pentru ca stii ca sunt curioasa de faptul ca n-ai pe nimeni in casa asta mare.

-Curioasa? Dar eu cum crezi ca sunt cand am vazut cum ai reactionat cand te-am intrebat de tatal Theei?

-Fair enough. Poti sa vorbesti si sa si faci mancare in acelasi timp?

-Ha ha. Ai ramas la fel de glumeata. Bineinteles ca pot.

-Da. Iar tu ai ramas la fel de ingamfat.

-Lupul isi schimba blana, dar naravul ba." Amandoi am inceput sa radem deodata cand am terminat propozitia. Ma simteam atat de bine s-o vad razand pentru prima data dupa atata timp. 

"-Acum spune-mi. Cum de esti singur?

-N-as vrea s-o lungesc prea mult. Iti zic rezumatul. Dupa ce ne-am vazut atunci ultima data, am simtit oarecum ca nu mai vorbim, nu stiu de ce nici azi. M-am gandit sa-ti scriu si ma razgandeam in ultima clipa. Asa a trecut o zi, o luna, un an, doi, pana cand ai disparut brusc de peste tot. Mi-am zis ca poate ti-ai gasit fericirea. Intre timp, am reusit sa scap de mediul toxic in care eram cu maica-mea si incet incet imi incepusem cariera, nu prea mai aveam timp de aproape nimic. Am inceput sa cutreier lumea cu jobul. Am vazut locuri pe care unii nici nu si le imagineaza. In privinta femeilor nu am excelat. Au fost cateva care mi-au atins sufletul, dar nu indeajuns. Vorba ta, die alone.

-Si totusi esti acasa.

-Nu pentru mult timp, ca plec maine iar. Acum e randul tau." O vedeam cum se fastacea, cum isi infrunta propria persoana. Se framanta foarte vizibil.

"-Cum sa incep?...Dupa ce ne-am vazut ultima oara, si eu am vrut de multe sa-ti scriu, dar nu stiu de ce nu am facut-o. Pana cand a aparut cineva. El mi-a acaparat toata atentia, nu mai vedeam pe nimeni. Nu am mai simtit niciodata asa ceva. Eram atat de fericita. Dupa doi ani ne-am mutat aici, mai aproape de ai mei, dar inca nu ne casatorisem. Au fost niste ani minuati.

-Si Thea?

-Thea. Ne-am casatorit la sase ani dupa ce ne-am cunoscut. Cam in toti anii astia am incercat sa raman insarcinata, doar stii si tu ca am avut niste probleme. S-au complicat un pic, de aia mi-a fost mai greu. Am reusit intr-un final sa raman insarcinata cu Thea. A fost cea mai fericita zi din viata noastra. Eram insarcinata intr-o luna cand s-a intamplat nenorocirea. Ne plimbam intr-o zi ca asta pe strada, cand stateam la intersectie, si vad o masina venind in viteza in directia noastra. El a avut prezenta de spirit si m-a impins atat cat sa ies din raza masinii. El nu s-a putut salva, si masina l-a lovit din plin. A murit in bratele mele, in mijlocul strazii, plin de sange, privindu-ma. In clipa aia am simtit cum a picat cerul pe mine..." 

N-a mai rezistat, si a izbucnit in plans. Eu stateam neclintit, si o priveam neputincios. Am sarit de pe scaun si m-am dus si am imbratisat-o. Numai asa s-a mai putut calma. Cand pranzul a fost gata, se calmase, nu scosese niciun cuvant. Ne-am dus in foisor, am pregatit masa. Inca eram socat de cele auzite, nici nu puteam sa ma gandesc cum se simtea. Thea ne-a facut sa zambim cand vazut-o alergand dupa o vrabiuta. Cea mica se juca de zor in gradina cu tot ce gasea. Ma gandeam la ea cum a crescut fara tata. Ne-am pus la masa, si vorbea numai aia mica, o vedeam pe ea cum inca era zdruncinata de poveste, dar tot ea a fost cea care a spart linistea:

"-In toti anii astia, te-ai mai gandit la mine?

-Every fucking day, draga mea..."

Gone girl (Future Memories 2)

Ma trezesc brusc, ridicandu-ma in sezut. Unde cacat ma aflu? Eram in patul meu, in camera mea. Eram leoarca de transpiratie, mainile imi tremurau, iar pumnii imi erau inclestati. Respiram greu. Ma simteam de parca trecuse un uragan, si nu stiam de ce. Primul gand era ca fusese un vis urat, nu degeaba eram agitat si nervos.

M-am dat jos din pat sa ma duc la baie, injurand si coborand sfinti. Imi arunc apa rece pe fata si ma priveam in oglinda. Mi se vedea furia, strangeam marginea chiuvetei in palme, scrasnind din dinti. Inca nu-mi aminteam ce naiba am visat de eram asa pornit. O prietena mi-a spus odata ca exercitiile de respiratie relaxeaza si calmeaza. Inspiram adanc, expiram, inspiram adanc, expiram. Ca sa vezi, metoda asta chiar functiona. Isi facea efectul, si usor usor m-am calmat. Am inceput sa-mi amintesc franturi din vis. Masini lovite, lume agitata, ambulante si chiar sange pe asfalt. Clar fusese un accident grav. Dupa am inceput sa-mi amintesc scene din spital. Alergam pe holuri incercand sa ajung undeva. Intr-un final am ajuns la un salon. Cand am vazut-o intinsa pe pat bandajata in jurul capului, cu ochii inchisi, cu tot felul de aparate in jurul ei, cred ca inima mi s-a oprit pentru o clipa. N-o vazusem nicioadata in ipostaza aia, si ma gandeam la tot ce e mai rau. Parintii ei si-au facut aparitia aproape imediat, agitati, si nerabdatori s-o vada. I-am intrebat ce s-a intamplat. Abia puteau sa scoata cuvinte, eu taceam, dar era doar calmul dinaintea furtunii. Mi-au spus ca soferul care a intrat in ea, era in acelasi spital. Ala a fost momentul cand mi-am dat seama ca uraganul eram de fapt eu. Am fugit la urgente, si nu stiu cum, dar am aflat unde era acel sofer. Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc a fost momentul cand am ajuns la salonul lui. El era constient, chiar radea. Simteam cum inima mi-o luase iar la goana. Am vrut sa sar la el, dar o mana de oameni, asistente, doctori, abia au putut sa ma tina. Imbranceli, tipete, urlete, aveam ochii injectati cu furie, eram in stare de orice. Il vedeam pe el, cum statea intins pe pat, inghetat de frica. Asta a fost ultimul lucru pe care mi-l amintesc, Cred ca dupa asta m-am si trezit. Nu era prima oara cand m-am trezit furios si agitat din cauza unui vis, dar cred ca a fost prima oara cand era ea intr-un vis de genul. Ceea ce mi s-a parut ciudat era ca nu o mai vazusem de aproape 15 ani, si desi ma gandesc la ea in fiecare zi, nu avea cum sa fie asa de intens. 

M-am dus in bucatarie sa-mi pregatesc micul dejun. Era o duminica excelenta de vara timpurie, nu foarte cald, cer senin, numai buna de o plimbare. Nu ma asteptam sa am o dimineata atat de agitata, in special in legatura cu ea. Inca mi se parea foarte ciudata dimineata aia.

Ultima oara cand am vazut-o, era tot intr-o zi de vara, se pregatea sa plece in calatoria vietii ei. In sfarsit in viata ei, totul parea ca merge struna. Cateodata ma mai intreb cum reusea sa fie fericita, cand, adanc in sufletul ei cald, avea niste demoni teribili. Si totusi avea o superputere ascunsa bine in zambetele ei. In ziua aia purta un zambet voios si scurt, buzele acelea subtiri si lunguiete, rujate discret, puteau sa vindece cancerul. Mie nu mi-a placut niciodata rujul, dar cand o vedeam pe ea cu ruj pe buze, finut, ma facea sa ma razgandesc. She was so fucking beautiful. Am si-o poza din ziua aia. Nu aveam de unde stiu ca era ultima data cand o vad, dar am stiut cumva, ca trebuie imortalizat momentul. Mi-a povestit care vor fi planurile ei, razand, chicoteam amandoi la cate o gluma nevinovata. M-am simtit incredibil in ziua aia. La sfarsitul ei am lasat-o acasa, in fata scarii, ne-am imbratisat si ne-am luat la revedere. De atunci n-am mai auzit nimic de ea, si au trecut 15 ani de atunci. 

Dupa ce am facut un dus, mi-am zis ca trebuie sa ies afara, pentru ca era prea frumos sa nu fac asta. M-am urcat in masina si dus am fost. Ma hotarasc sa ma opresc in centrul orasului pentru o mica plimbare printre cladirile care tipa a istorie la fiecare pas.

Inca ma gandeam la ea si la ultimul nostru rendezvous. Dupa ce am lasat-o acasa in seara aia, ma tot gandeam cum am putut sa fiu atat de idiot si s-o las sa plece din viata mea, atunci cand ne-am despartit. Fusese ceva special. Am stiut ca voi tine la ea pentru totdeauna. Am simtit asta inca din momentul cand am vazut-o pentru prima oara. Nu stiu de ce n-a mers bine, poate nu eram de nasul ei, poate era din alta liga, desi amandoi eram nebuni de legat. Nu cred ca o sa-mi treaca niciodata ce simt pentru ea, nici n-are cum. Am insistat, poate chiar obsesiv, pentru ca simteam ca e minunata, o persoana cum rar intalnesti, cu suflet enorm, care nu doarme niciodata.

Ma decid sa ma asez pe o banca si sa admir lumea si atmosfera din jur. Copii jucandu-se, zburdand in toate directiile, supravegheati indeaproape de parinti care radeau si pareau fericiti de ispravile odraslelor. Undeva in departare, era o femeie care venea in directia mea, uitandu-se imprejur, probabil admirand ca si mine, privelistea. Mersul ei mi se parea cunscut, silueta ei puteam sa jur ca o mai vazusem undeva, candva. Imi parea atat de cunoscuta. Avea ochelari de soare, o jacheta neagra din piele, peste o rochie vintage. Parea nonconformista, dezinvolta, nu avea nicio treaba. Se apropia din ce in ce mai mult, dar aleg sa ma uit in alta directie. Dupa vreun minut, pot sa jur ca mi-am auzit numele. Mi-am spus ca mi se pare. Aud a doua oara numele meu, intorc capul si vad femeia aceea din departare stand la cativa metri in fata mea. Si-a dat ochelarii jos. Pentru a doua oara in dimineata aia inima mi-a stat si mi-a luat-o la goana in acelasi timp. Era ea. Era neschimbata dupa atatia ani. Nu-mi venea sa cred pe cine aveam in fata mea. Stiam ca e ceva aparte cu acea femeie din departare. Avea acelasi zambet mirific, parul un pic mai scurt decat de obicei, she was fucking beautiful. Eram inca uluit, genunchii mi se inmuiasera:

-Nu zici nimic? Poate iti intra o musca in gura daca mai stai cu ea deschisa.

-Aaaaaa. Spune-mi, poti sa fii mai frumoasa de atat? Pentru ca esti neschimbata, as zice ca ai intinerit.

-Multumesc.

-Ce faci? Cum esti? Nu ne-am mai vazut de..

-15 ani, stiu.        

(To be continued)

Let go...or hold on?

E o intrebare complicata din toate punctele de vedere si in toate domeniile, dar cea mai cea e cea legata de iubire. Daca ai ajuns in momentul in care iti pui intrebarea asta, inseamna ca ti s-au deschis ochii. Desi se refera la viitor, cele doua variante sunt total diferite. 

Cu totii vrem o conexiune, fie ca e ea prietenie, fie ca e iubire. Intotdeauna cele doua incep cu un atasament, o atractie, care poate evolua in afectiune. Ochii vad, inima cere. Acest atasament vine cu multe savori, dulci, sarate, pozitive, negative, constructive sau destructive, dar cel mai de cacat dintre toate e egoul.

In zilele noastre, societatea ne invata sa fim egoisti, sa luam ceea ce credem ca ni se cuvine. E o filosofie care se aplica peste tot, in special in dragoste. "Il vreau pe ala, o vreau pe aia, stiu ca este persoana mea, stiu ca ne-am intelege aproape de perfectie". Nici nu-i de mirare ca nu iese nimic bun din toata treaba asta cand suna atat de egoist. Ne jucam jocuri ale mintii si jocuri de seductie, facem strategii peste strategii sa obtinem atentia cuiva. Stiu, la inceput e frumos sa fii dorit sau dorita, sau sa doresti la randul tau, e bine sa investesti suflet intr-o relatie, dar nu cred ca vei obtine increderea celuilalt, cand te vei gandi la el ca la un premiu.

"Let go" inseamna ca vrei sa eviti durerea si problemele acestui egoism, chiar daca te simti inutil, iar parerile tale nu mai conteaza, iar ajutorul tau nu mai inseamna nimic. Parca ar fi un vid sentimental, fara nicio emotie, Bineinteles ca ramai ca un gust amar, regreti ca nu ai putut face mai mult. Visurile, sperantele si asteptarile ti se fac scrum, dar tot raul spre bine.

"Hold on" e varianta mai periculoasa, pentru ca e si mai egoista. Da, e bine si frumos sa ai ambitie si vointa sa lupti, dar pana la urma nu cred ca dragostea e atat de oarba. Viitorul a fost si este in continuare ceva nesigur, iar asteptarile,sperantele si visurile, l-au slefuit in ceva frumos. De aici cred ca au aparut toate fanteziile si povestiile nemuritoare. 

Dupa toate astea, nu e bine sa cadem in capcana extremelor. Prea detasat sau obsesia excesiva si toxica de a nu da drumul, nu te fac, decat sa fii gelos, rau intentionat sau mai stiu eu ce. Nu-mi vine in cap decat o singura chestie: "For love to be viable, your detachment must be equal to your attachment. You need to be able to let go and hold on at the same time." E chiar foarte greu ramai lucid si realist in toata nebunia asta numita dragoste.