Un gand...

    Stau intins pe patura, cu puloverul sub cap facut ca o perna. In jurul meu intuneric, bezna, un miros intens de brad combinat cu mirosul ierbii si mirosul florilor salbatice imi alinta nasul. Privesc in sus, lumina lunii cade lin pe fiecare fir de iarba, vantul adie usor, auzind numai fosnetul frunzelor, bolta cereasca e ca un lac plin de licurici care fac intrecere care straluceste mai tare. Totul e inconjurat de o liniste asurzitoare care imi patrunde in urechi producand un fior care imi ajunge pana in varful degetelor de la picioare.
    Inchizand ochii, prin minte imi zboara gandurile ca intr-o miscare browniana, in toate directiile, din toate directiile, oprindu-ma la unul singur. Intind mana stanga pe langa corp, o las moale. Dinspre umar coboara o atingere continua, delicata strabatand toata mana, oprinduse in palma. Degetele se inclesteaza cu ale ei formand o stransoare usoara. Ma intorc pe partea stanga, pun mana dreapta pe spatele ei, o trag usor spre mine. Gura-i scanteietoare, buzele-i calde si moi atingandu-se de ale mele, simtind parca patura incepe sa leviteze. In acea bezna se zaresc ochii ei care de departe sunt cei mai stralucitori licurici din lac.
    Deschid ochii, ma ridic si observ ca totul a fost doar un gand, un gand malefic de frumos la care m-as gandi in fiecare zi….

Intr-o noapte cu bere si zane..

Autocarul se zdruncina din toate cuiele, calcase intr-o groapa, deschid incet un ochi, vad praf afara, semn ca ajunsesem pe un drum de tara. Ma uit la telefon, primisem un mesaj de la o colega cu care vorbisem inainte sa atipesc. II raspund si autocarul trece pe langa un indicator pe care scria “Poiana…..”, nu apucasem sa citesc tot, dar mi-am dat seama ca mai aveam putin si ajungeam la destinatie. In fata autocarului mai era unul, si in spate un microbus, care trece pe langa o cladire din lemn langa un lac cu ponton inalt cu mese tot din lemn, trece pe langa alta cladire de lemn si pe o parte si pe alta si se opreste. Autocarul nostru opreste langa, iar microbuzul ceva mai incolo. Se da semnu de coborare si culegerea de bagaje din portbagaj. Cobor cu colegii, vorbind de una alta, imi iau bagajele, ei la fel. Coboram toti, toti cu bagajele si asteptam sa vina proful sa ne cazeze in cabane. Bagajele lasate langa drum, eu dau o tura sa inspectez terenul, eram inconjurati de munti inverziti de paduri de conifere, cerul era albastru, fara pic de nor, cabanele de lemn maroniu si rosiatic imi mai dadeau de veste ca nu sunt chiar in mijlocu naturii, revin si ma apuc sa vorbesc cu colegii, asteptand. In timp ce vorbeam, o voce din spatele meu imi atrage atentia, era o voce de fata, ma intorc, dar nu reusesc sa disting ca erau prea multe fete in spatele meu, ma intorc la colegi, pac pac una alta si apare profu.

Ne luam bagajele in mana, in spate, fiecare cum avea si ne ducem la intrarea cabanei de langa parcarea autocarelor. In drum spre, aud din nou vocea aceea, imi intorc capul spre dreapta si o vad. Era o fata subtire, frumoasa, cu parul prins in coada, intr-un tricou verde si un pantalon de ala flausat cum se poarta acum, avea in spate un ghiozdan negru cu rosu, la mana stanga un ceas negru, iar in cealalta tinea un aparat foto. Exclam cu voce tare: “Hmmmmmm…deci tu erai”, ma intorc si merg inainte spre cazare. M-am cazat in cea mai exotica camera din cabana, nu incape indoiala de acest lucru. Eram cu baietii cu care vorbisem ca stau, radem de faptu ca avem o camera mijto, ne apucam sa despachetam bagajele si nu in ultimu rand combustibilul din seara ce urma. Gasim un frigider pe holul cabanei, il confiscam si bagam combustibilul acolo. Despachetam si incepem sa ne mandrim cu camera pe tot etaju, caterinca alea alea. Unu din nou spune sa iesim sa inspectam locu, sa ne plimbam pe afara.

Ne-am plimbat prin imprejurimi, am descoperit o cabana arsa, un mini teren de fotbal cu vacile pe post de masini de tuns iarba, un mini playground, o platforma de catarat si in final am ajuns la cladirea cu lacu, pontonu, am observat si o moara, se spune ca ar fi discoteca complexului, avea boxe, muzica de pe cd, totul fiind un mini parc de distractii in inima naturii. Ne-am intors in cabana, toata cabana parca prinsese viata. Am inceput prima sticla de combustibil, inspectand camerele colegelor. O colega, spunandu-i ca avem boxe dar nu avem muzica buna, decide sa-si puna laptopul la bataie pentru o mini petrecere. Merg cu ea cautam administratorul pentru firele necesare si cand este pregatit dam de veste pentru adunare.

Noi baietii incepusem deja combustibilul, eram fericiti, iesim din cabana sa mergem la locul crimei. Ne strangem incet incet, lumina era, licoarea magica era, lume era, voie buna era si mai ales muzica era caci ea ne aduna. Radem povestim printre sorbituri, inghitituri, blitzuri, iar cerul era plin de stele, parca erau mici gaurele in podeaua Raiului, o imagine care te facea sa te distrezi si mai tare. Nu trece mult timp si aud din nou acea voce, dar nici acum nu-mi amintesc cum era imbracata, era bruiat semnalul. Era cu colegi college, radeau, ca oricare de acolo. Se pune la masa unde eram si eu, ma uitam la ea din cand in cand printre cuvintele aproape stalcite care le ziceam din cauza licorii magice. Nu stiu daca si ea s-a uitat la mine, am facut si poze mai multe, iar atunci am facut si cunostiinta. O atingere delicata, un zambet micut, toate m-au facut sa ma simt minunat.

Petrecerea se muta sus la terasa cabanei, mai aproape de vibratiile muzicii; toata lumea dansa inclusiv profesorii, cert e ca toata lumea se distra maxim, cel putin asa vedeam eu. La un moment dat cautam cu privirea acea fata, o gasesc cu greu printre petrecareti. A doua zi dimineata trebuia sa mergem intr-o escaladare si lumea pleca incetu cu incetu spre linistea patului. Cand ea pleaca, coboara scarile si ii urez noapte buna, se aude un noapte buna in surdina care abia a ajuns la urechea mea; zambesc si continui le party.

Intr-un final plecam toti, a doua zi era o zi lunga plina de praf, bronzare, catarare si transpiratie. Cu ea am mai vorbit de cateva ori pana la sfarsitul weekendului, dar sporadic. Ceea ce a urmat e alta poveste, dar important e ca am cunoscut o persoana extraordinara, asa printre bere si bineinteles zane….

Noaptea e cel mai bun sfetnic

Urc niste trepte pe langa un cimitir pentru a ajunge in varful dealului in timp ce soarele coboara incetisor pe cer, semn ca incepe agitatia, agitatia tacuta a orasului. In varful dealului e un parculet inca populat care mai tarziu va intra in transa noptii. Ma pun pe o banca albastra, cu privirea indreptata spre apus. Soarele isi trimite sagetile calde care in timpul zilei sunt extrem de fierbinti. Incep sa ma uit in jur, parculetul rasuna de voci, una groasa, una subtire, una combinata, toate facand o singura voce, vocea parculetului. In dreapta mea niste copii alearga unu dupa altu, tipand, gesticuland, ei nestiind ceea ce inseamna o problema, nestiind ca inconstienta, inocenta lor despica in bucati orice problema. Tot in dreapta mea sunt bunicii si parintii copiilor, uitandu-se atent inspre locul unde copii se joaca. Parca incearca sa-si aduca aminte de acea inconstienta si incercand sa o acapareze macar pentru o clipa. Cu o clipa traita in acest fel ar putea trai o viata de cosmar. Privirea lor se indreapta acum spre alt loc, parca rusinati de momentul trait, revenind la viata lor plina de situatii si probleme. Merita focalizata o asemenea imagine pentru ca aduce cu sine o detasare, un fel de moment in transa care este atat de pur. Influenta unui copil este de un infinit de ori mai mare decat a unui adult, chiar daca adultii nu recunosc asta poate din orgoliu, poate nu recunosc asta pentru ca nu stiu ca un copil poate face asa ceva, bineinteles involuntar. Un copil impreuna cu gandurile pozitive si hobbiurile unui adult poate spulbera singuratatea dintr-o singura lovitura, dar asta tine si de decizie si ambitie.

Soarele isi continua drumul parca trasat de niste nori spre locul de intalnire cu linia orizontului. Ultimele raze inrosesc norii de pe cer si blocurile cenusii cele mai inalte ale Manasturului. In stanga mea isi face aparitia un cuplu, sositi la timp sa admire minunatia din fata lor. Parintii si copii admira si ei acelasi lucru, iar dupa ce ultima raza le atinge corpul se intorc cu spatele spunand ca e timpul de plecare. Cerul se intuneca mai tare cu fiecare minut care trece. Incep sa apara primele stele, becurile se aprind pe strazi, iar blocurile incep sa se prinda viata. La un moment dat ma uit inspre cer iar dupa la panorama Manasturului si parca vad o oglinda gigantica deasupra care reflecta ceea ce este jos. Minunata imagine, care va ramane intiparita in mintea mea multa vreme, care mi-a scos un zambet de satisfactie. La umbra unui bec din parculet, o fata isi asterne o patura tinand in mana o carte. Se aseaza pe patura, deschide cartea si incepe sa o citeasca intens. Probabil ca este o studenta care invata pentru un examen din sesiune, sau o eleva care invata pentru BAC, sau poate o fata simpla care a venit doar sa se relaxeze, scapand si de caldura acumulata in timpul zilei in casa. Vocea parculetului acum este mult mai linistita dupa plecarea copiilor si parintiilor lor. Se mai aud vocile cuplului din stanga mea. Ma gandesc oare sunt fericiti, oare e tipul acela de cuplu care sta sa explodeze, acoperit cu un strat care se subtiaza, dar un strat care se ingroasa la fiecare gest “dulceag” al baiatului sau al fetei; oare e cuplul acela in care doar unul din ei traieste intens cu ideea ca celalalt simte la fel; oare e acel cuplu de care nimeni nu stie nimic, inconjurat de un mister care te imbie sa arunci cu privirea; oare e acel cuplu de care toata lumea stie si incearca sa-si bage nasul de fiecare data cand are ocazia sau oare e acel cuplu aproape perfect in care nimic nu conteaza decat unitatea lui, unicitatea lui si mai ales iubirea lui? Nu stiu sa raspund dar ma gandesc ca e una din variantele de mai sus.

Intorc privirea si observ ca intunericul a cucerit intreg cerul, brodandu-l cu mii de luminite indepartate care licuresc. Din spate se aud niste pasi, astept si pe langa banca trece un baiat cu privirea in pamant. E evident ca nu numara pietrele pe care calca, era oarecum abatut, poate primise o veste proasta, poate primise un refuz. Ceea ce imi atrage atentia e o fata care vine din directia opusa, care avea starea diametral opusa baiatului, era zambitoare, parca indragostita, iradia si lumina parculetul mai tare decat toate becurile din parculet. Baiatul fiind cu privirea in pamant n-a avut cum sa vada acest lucru, ca daca il vedea poate isi revenea. Asa intampinam cu totii viitorul, cu privirea in pamant, nu vedem lumina, ceea ce e trist. Imi pun capul pe spate si inchid ochii, o adiere usoara imi atinge fata, soptindu-mi lucruri frumoase. Deschid ochii si observ ca parculetul este gol, vocea lui a disparut ramanand numai lumina. Ma ridic de pe banca, ma uit in zare, clatindu-mi ochii din nou cu panorama Manasturului. Incep sa cobor aceleasi trepte, aerul rece din cimitir, aerul sinistru al crucilor de beton ma fac sa simt un fior.

Noaptea abia acum isi intra in rol pentru mine, pana adorm imi va da sfaturi si imi va oferi explicatii cu referire la ceea ce am vazut in parculet. Asta pentru ca urmeaza o noua zi…..

These days…..

Ajungem intr-un moment in care ne gandim ca nu ne indreptam spre directia corecta. Ne analizam existenta si constatam ca anumite lucruri care ne caracterizeaza nu sunt in conformitate cu aspiratiile pe care ni le-am propus cu ceva vreme in urma. In mod normal, la o asemenea constatare ar trebui sa luam masuri si sa inbunatatim ceea ce pana acum nu functiona pentru noi. Ar trebui sa cerem pareri in dreapta, stanga, in sus si uneori si in jos, ar trebui sa ne documentam, sa ne inspire din experientele celor care au trecut prin momentele astea. In mod normal ar trebui cautate solutii.

Dar ajungem in situatii in care actionam ca niste robotzi (nu la aia care stiu ca va ganditi) programati sa faca mereu aceleasi lucruri, chiar daca rezultatul actiunilor noastre ne indreapta spre un drum inchis. Si nu actionam, ci ne lasam prada blestematei rutine. Ajungem sa fim nemultumiti de modul in care suntem platiti sau rasplatiti, sa fim nemultumiti de corpul nostru si de ceea ce am realizat pana in momentul asta. Dupa asta nu acceptam nicicum ca softul nostru interior trebuie modificat (adaugand niste rami), ba mai mult, intram in legatura cu oameni asemanatori noua si ne pacalim tot timpul cu gandul ca asa e viata in care traim.

Trecem prin fiecare zi cu viteza maxima, cu pulsul accelerat si adrenalina pompandu-ne prin vene, convinsi ca astfel rezolvam mai repede problemele care apar pe traseu. Dar problemele se incapataneaza sa se inmulteasca in timp ce le rezolvam. Castigam bani, dar ii si cheltuim (normal ca tot in viteza). Ne grabim si cand mancam uitand de stomac, ficat, ficap. Vorbim si repede si ne sare mustarul cand vedem ca nimeni din jur nu poate tine pasul cu noi. Ne vin idei noi, tot in viteza, dar nu avem acelasi ritm infernal in a le tine minte, daramite sa le mai si punem in practica. Toate astea sunt ca intr-un carusel, iar explicatia pe care o avem sub maneca e ca traim in secolul hipervitezei.

These days, totul se raporteaza la bani, iar cheltuirea lor a devenit un reflex. Evit sa ma gandesc acum la influentele societatii moderne asupra comportamentului nostru. Mai bine ne gandim la niste solutii pentru toti care isi doresc sa se distreze, chiar daca exista lipsa permanenta de lichiditati. Asta pare sa fie si problema vietii, de mana cu lipsa libertatii, asta ducand la faptul ca noi nu suntem patronii propriului timp si, pe langa asta, mai este si preocuparea ca Basescu ne mai ia 25% din salarii, pensii. De fapt ne afundam intr-o existenta lipsita de distractie si de aici ajungem ca banii sa ne guverneze viata.

Din pacate, ne-am invatat sa ne gandim negativ: ba ca Bin Laden sau urmasii lui vor veni sa ne darame World Trade Center-ul nostru de 20 de etaje, ba ca Putin vine si ne face o schema din judo si ne taie gazul si dupa ne ia si tara. Ne aflam intr-o stare de alerta falsa si ne distrugem viata, visurile.

In final, ajungem sa ne blazam si in proportie mare ajungem sa contribuim si la blazarea celor din jurul nostru. Nu dau solutii la tot ce am zis mai sus, pentru ca nici eu nu le am, am vrut doar sa dau un semnal de alarma………..

Budaviebra

Ma simt un pic ciudat revenind aici dupa 4 luni de zile. Am tot zis ca o sa mai postez cv pe blog, m-a retinut lipsa internetului ca lipsa de ocupatie am tot avut. In ultima postare v-am transmis Craciun Fericit, iar peste 2 saptamani e Pastele, ce repede a trecut timpul asta. In timpul asta a trecut iarna, cu sarbatorile ei, a trecut sesiunea, cu emotiile ei si a venit primavara, cu splendoarea ei. Se pare ca inceputurile de an si primavara imi priesc, ma fac sa ma simt mai bine, la fel a fost si anul trecut la inceput, dupa care a inceput sa se domoleasca entuziasmul, anul asta sper sa nu mai fie asa. De ce spun ca imi priesc inceputurile de an si primaverile? Pt ca aduc un iz nou. Motivele de anu asta pt care spun ma simt bine sunt nenumerate. Va inpartasesc cateva.

Dupa Craciun urmeaza Revelionul, iar revelionul de anul asta a fost memorabil, cel mai bun prieten venind in Cluj sa-l sarbatorim cum se cuvine cu alti prieteni buni, pt el persoane noi. Dupa Revelion direct in branza sesiunii am intrat, doua emotii mai mari sau mai mici, dar au fost. A trebuit sa dau o restanta dupa cea mai crunta betie, restul povestii fiind istorie. Imediat dupa sesiune urma o binemeritata excursie la cabana unui coleg unde ne-am distrat de minune, ca de obicei.

Semestrul doi batea la usa si batea tare… tare promitator. Promitea aplicatii multe si bune. Una din ele s-a incheiat de o saptamana, dar fu cea mai tare aplicatie de pana acum. O sa incerc sa va induc in atmosfera aplicatiei care, cel putin pe mine, m-a dat gata. Era pe 3 zile si constituita dintr-un traseu extrem de atragator: Cluj-Budapesta-Esztergom-Visegrad-Budapesta-Viena-Bratislava-Budapesta-Hajduszoboszlo-Cluj. Prima oprire fiind la Esztergom, unde Dunarea isi face de cap si imparte pamantu in doua, cele doua parti fiind legate de un pod, la fiecare intrare pe pod fiind doua orase in 2 tari diferite, in dreapta Esztergom, iar in stanga Sturovo. A doua oprire, Visegrad, o cetate de aparare, unde din nou Dunarea se da mare si ofera o priveliste de poveste. Ziua 1 se incheia la Budapesta, un oras de care pur si simplu m-am indragostit lulea. Iti da o senzatie, un fior cald, acestea venind din multitudinea de stiluri in care orasul respira. Sa vezi Budapesta pe inserat si dupa seara sau noaptea e ceva de neuitat, iar pe mine m-a lasat cu gura cascata. Si aici Dunarea isi continua nebuniile despicand Budapesta in doua Budapeste mai mici (Buda si Pesta) exact prin centrul ei, noi vizitand doar Buda. A doua zi la Viena, alta capitala in care micuta Dunare imparte pamantul dupa cum o duce capul. Aici se simte un aer tare de munte care vine din partea Alpilor care nu stau prea departe de oras si vegheaza asupra lui. Probabil ca nu numai din cauza Alpilor Viena are un aer mai tare, aici intervenind si aerul dat de o anumita putere, puterea Habsburgiilor care inca se simte, care te face sa-ti imaginezi cum era acum doua trei secole. Palatele lor marete arata cat de puternici au fost. A fost bine sa fur si eu un pic din puterea lor. Spre seara am poposit in Bratislava, capitala Slovaciei, un oras cv mai mare decat Clujul, un oras zbuciumat de prea multe batalii. In centrul Bratislavei, chiar si in zarva aceea data de toate barurile si cafenelele, inca se mai auzeau ciocnirile violente ale sabiilor soldatiilor care au trecut pe acolo. A treia zi, din nou Budapesta, de data asta Pesta, partea mai noua a Budapestei, dar parca la fel de veche ca si Buda. Urma o balaceala la baile de la Hajduszoboszlo, surpriza aplicatiei. Extenuati, ne duceam happy acasa.

Spun clar si raspicat ca aplicatia asta a meritat, cine zice ca nu, inseamna ca a dormit de la Hajduszoboszlo la Cluj. A meritat fiecare cent, fiecare forint, fiecare privire uluita indreptata spre toate monumentele, a meritat fiecare inspiratie si expiratie. Inconjurat fiind de prieteni, colegi, m-am dat pe brazda, iesind ceva magnific si pe aceasta cale tin sa le multumesc. Au fost si momente mai putin placute, pierderea aparatului, gasirea lui, pierderea portofelului, gasirea lui, pierderea entuziasmului, regasirea lui, iar de momentele memorabile nu mai vorbesc ca atunci cand sunt cu ai mei toata lumea afla.

In urmatoarea perioada sunt prevazute mai multe aplicatii, care sper sa fie la fel de entuziaste ca aceasta.

“We are Romanian, we are students, we are poor…….we are gipsies………………..I KNOW!!!!”